Bucataria lui Cortazar bucătăria lui Cortazar | Recenzii muzica, film si altele

Pagini

miercuri, 12 aprilie 2017

Arturo Vidal

"Începem cu meciul și pe urmă cu cancanul, da?" - Reghecampf, înainte conferinței de presă. E pauză la Bayern Munchen - Real Madrid, sferturi de finală UEFA Champions League și nu mă pot abține să nu scriu următoarele. Urmăresc UCL de pe la 14 ani, și rar mi-a fost dat să urmăresc un sezon atât de spectaculos ca cel actual, 2016-2017: 8 goluri la City - Monaco în tur, cu răsturnări de situație, romanul încă neîncheiat Leicester, etc.

Am tot insistat în jurul meu cu acest sezon până la meciul Barcelona - PSG, când Deniz Aytekin a făcut un gest simbolic catalanilor: un loc în sferturile UCL.

Cu siguranță încă se fac blaturi în UCL, iar dacă nu, presiunea pariurilor e prea mare pentru a putea urmări meciuri pe bune.

Cum ziceam, urmăream Bayern - Real, total dezinteresat, ba chiar trăgând cu ochiul mai mult decât privindu-l. În plus, am antipatii pentru ambele echipe. Indiferent de scor, nu poți considera victoria vreuneia dintre cele două echipe o surpriză, decât, poate, un rezultat terminat la o diferență mare de goluri.

Dar a venit minutul 44, când mi s-a dat să văd singurul gest de fair-play pe care l-am văzut într-un meci cu o asemenea miză. Carvajal respinge șutul lui Ribery cu umărul în careu, iar 3 aribtrii văd henț și dictează penalty.

Mă bucurasem să văd că meciul are o regie excepțională, asemenea campionatului din Spania, arătând, pe alocuri, gesturi în slow-motion ale jucătorilor și antrenorilor ulterior anumitor faze decisive.

Dar a mai existat în acest minut 44 și o secundă (sau nanosecundă, cum ar zice Cărtărescu) în care regizorul ni-i arată pe Ribery și Carvajal, ambii cu spatele, din ale căror gesticulații se putea deduce faptul că Ribery nu era de acord cu penaltyul.

Iar acum prim plan pe Vidal, care e în fața dublei și care înaintea executării ridică brațul sus, arătând parcă locul unde va da. Mingea merge 2 metri deasupra transversalei, moment în care... mă pun și mărturiresc acestea.

Știu, știm, Vidal, că intenționat ai ratat, așa cum și oficialii BM s-au prins de ce ai făcut, mai puțin probabil suporterii.

Arbitrul fluieră sfârșitul reprizei, iar camera merge din nou pe Vidal care simulează... regretul de a fi ratat penaltyul.

Contrast: Îmi vine în minte Robbie Fowler care simulase un fault în careu și care a fugit deîndată la arbitru, cerându-i să nu dea penalty pentru Liverpool. Nu l-a convins, la fel cum nu și-a putut convinge coechipierul să rateze penaltyul.

"Te gândești la Euro (n.m. - Campionatul European din Franța) ?", întrebă reporterul pe Tamaș. "Eu mă gândesc doar la dolari."

duminică, 13 martie 2016

Porecle

Gândindu-mă retrospectiv și recurent la amintirile din copilărie, pe lângă anumite situații mai mult sau mai puțin fericite, îmi revin în minte și poreclele date celor din jur, porecle ale căror autori nimeni nu îi știa, de regulă.

Într-adevăr, multe dintre ele erau moștenite de la cei mai în vârstă, altele se foloseau rar sau strict episodic, unii le modificau, pe când alții pur și simplu le schimbau sau le adăugau celorlalte porecle date până la ei. Vă pot spune că mai existau și porecle care îi înființau pe anumiți indivizi, aceștia găsindu-și adevărata lor identitate doar în porecla dată, nicidecum în numele de botez sau de alint.

Cert este că marea lor majoritate erau inspirate, putând găsi imediat o asociere între porecle și cei porecliți, chiar și fără a-i cunoaște îndeajuns. Simpla lor menționare te ajuta imediat să îi creezi un portret celui botezat.

În ceea ce privesc poreclele date celor din generația mea (menționez aici faptul că eram înconjurat în cea mai mare parte de indivizi cu cel puțin 4-5 ani mai în vârstă decât mine), cea mai pregnantă poreclă era dată unui prieten scund, firav, dar cu o gură feminină, de mătușă. Era poreclit într-un mod bisexual "Didi", deși în realitate posedase un nume cumsecade.

Îmi mai aduc aminte de un vecin, sosit mai târziu printre noi, ai cărui poreclă anunța un arbore genealogic încărcat cu generali și colonei de carieră, dat fiind numele său polonez extrem de greu de pronunțat și imposibil de scris. Porecla era "Vărgatu", în spatele poreclei stând nicidecum o motivație vestimentară, cât asemănarea fonetică dintre poreclă și doar ultima parte a numelui de familie românizată.

Porecla celui mai vechi prieten i-am dat-o eu, într-adevăr târziu, în timpul liceului: "Sito", de unde avea să derive mai târziu cinematograficul "Sitoman". Responsabila poreclei dată unor frați aflați mereu în conflict nu era altcineva decât mama lor. Aceștia erau numiți "Ai lu Lotoseta", cel mai probabil o anagramare nefericită a unui prenume feminin respectabil.

Două cupluri de gemeni (era să scriu "de genii") erau porecliți forestier "Frații buhă", respectiv "Frații pedală", dată fiind preocuparea specifică celor din urmă. Dar a existat și "Bipedul", alintat "Bipi", o poreclă cu un subton antropologic, poreclă moștenită, desigur, cu mulți ani în urmă. Lista poate continua cu dolofanul "Bimboc", șovăielnicul "Tubi" și atotștiutorul "Bujie".

Siguri pe competențele lor valutare și mereu aflați în ofensive pecuniare, doi inși se recomandau "Baton", respectiv - oricât de tare m-aș sfii - "Cacăbani". Existau și porecle controversate, ce nu-și puteau găsi explicațiile decât într-o competență totalmente precară a celui poreclit. Două dintre aceste porecle, ambele atribuite aceluiași individ care avea obiceiul să își adauge mereu două prenume nemțești celor din buletin, pentru a impune un respect provincial, erau: "Schubert" și "Oxford".

Ar mai fi de menționat matrimonialul "Futaci", dar și "Futaciu", poreclă dată - în mod curios - unui individ cu preocupări total diferite trimiterii fonetice. Închid cu două porecle date unui frate și soră: "Gipsi", respectiv "Carabina" - pe ea chemând-o nemilităresc Alina - care au dat versul pe a cărui logică ar fi invidios chiar și Nae Ionescu: "Gipsi lu' Alina, suge Carabina."

P.S. Se poate deduce astfel, pe bună dreptate, că am trăit în apropierea unei mlaștini, dar nu e chiar așa, am avut în jurul blocului și asfalt.

luni, 8 iunie 2015

România pozelor bine făcute

Sau România lucrului bine tăcut. Fiindcă eu, personal, nu îl văd pe președinte decât pe Facebook, la alții, iar de auzit, deloc. De 3 luni trecute fix nu am mai văzut o știre, o emisiune sau "dezbatere". Cel mult citesc, la câteva săptămâni, primele pagini ale ziarelor (îmi vine să zic importante..) judecând, desigur, după ele ceea ce se mai întâmplă. De reducerea TVA am aflat la raft, iar de eventuala demitere a premierului într-o înjurătură. Udrea înțeleg că e în arest la domiciliu, deci să nu care cumva s-o mai întâmpinați de acum încolo cu "Simte-te ca acasă".

În rest, înjur primarii pe unde calc, fie în vidul Ineu, Arad sau Cluj (chiar, la voi în oraș cam câți câini pe metru lătrat aveți?), scuip mașini și încerc să-l înțeleg pe Scrima.

sâmbătă, 28 februarie 2015

Je suis Șincai

Rezonez maxim cu gestul elevilor de la liceul Gheorghe Șincai din Cluj Napoca, care, pe scurt, și-au făcut un grup privat pe Facebook unde să-și poată bate joc de profesorii lor. Pot spune că acest grup reprezintă un pamflet în toată regula. Sunt poze la care am râs melancolic chiar.

Că tot e la modă atacul la libera exprimare, consider acest caz ca unul reprezentativ din acest punct de vedere. Profesorii, după ce au aflat că elevii lor nu au icoane cu dânșii pe pereții de acasă, au pătruns într-un mod demn de anii '50, în grupul cu pricina, folosind, desigur, nume false, după care, răsfoind poze cu ei în ipostaze neoficiale, au decis să exmatriculeze 2 (mutați la alte licee) din vreo 60 (șaizeci! enorm) de elevi, restul urmând să li se scadă nota la purtare. Curat abuz și atac la libertatea de exprimare!!

...

Amintesc, Șincai are 100% rata de promovabilitate la examenul de BAC, iar câțiva olimpici vor termina anul școlar cu 4 la purtare.
Auschwitz Școlar este un foarte bun exemplu de bun simț, îmi vine să zic curaj în loc de firesc, dar și de o reacție ecologică față de tot ce înseamnă impermeabilitatea totală a profesorilor, în general. Legat pe undeva de motivația ce a stat în spatele acestei intenții, Alex Hosu, cel care a creat grupul pe Facebook, spune că "așa am fost crescut și asa m-am autoeducat. (să spun ce gândesc - n.m.)" Ceea ce e altceva (infinit mai mult) decât amărâții de cei 7 ani de acasă care, în afară de "sărut-mâna" și "mulțumesc", nu înseamnă nimic.

Je suis Șincai!