Bucataria lui Cortazar bucătăria lui Cortazar: ianuarie 2013 | Recenzii muzica, film si altele

Pagini

miercuri, 30 ianuarie 2013

Frag men te (II)

W. trage cu urechea mai bine decât o face cu noul său pistol, primit cu o zi înainte de ziua lui şi a întregii republici de la vărul său, venit special pentru a aniversa 50 de ani de la independenţă şi 39 de rudenie, pe care l-a încercat deja pe doi iepuri, rataţi, şi trei ţinte neclare în direcţia văzduhului. Chiar azi noapte, W. a trecut prin dreptul geamului ei pentru a asculta ce va purta aceasta de ziua lui, fiind prea puţin preocupată de semnificaţiile istorice, cât de emoţionată începe să fie şi că mâncarea ardea deja pe foc, toate astea printr-un geam dublu care interzicea accesul vizual prin aburii provocaţi de plita încinsă.

...

Ştia că nu are nicio şansă, că şi dacă merge nu ar auzi ce şi-ar dori să audă, ceea ce l-ar distruge ani de acum încolo. Prefera să îşi imagineze cea mai dură replică şi scenă posibilă decât să audă ceva puţin mai blând la faţa locului. A mai păţit-o o dată şi ştia că a doua oară îi va fi fatal. După ce îşi făcuse deja planul, altul decât cel iniţial, stinse lumina. După trei minute o aprinsese din nou.

joi, 24 ianuarie 2013

Frag men te (I)

Pablo ştie că pentru a cânta cât mai bine muzică mexicană la chitară trebuie să îşi lase unghii ţigăneşti la mâna dreaptă şi să le taie nemţeşte la cealaltă.

...

Fotbalul este cel mai mare hobby al său, după poker. De fiecare dată când acesta câştigă bani la penaltyuri îi pierde la poker, şi invers. Acum, subsemnatul Flavius B. este cercetat pentru furt, după ce acesta a încercat să spargă un magazin la care sora sa tocmai se angajase pentru a-l putea împrumuta în continuare cu bani, dar fără ca acesta să ştie la momentul spargerii. 

...

E, fără doar şi poate, cel mai mare cineast pe care l-am cunoscut vreodată. Iubeşte atât de mult filmele încât a şi început să facă unul. Azi dimineaţă, H. a primit un telefon de la o multinaţională pentru a da telefoane probabil aceluiaşi fel de oameni ca el şi unde probabil va câştiga la fel de mult cât i-ar trebui să facă un scurtmetraj. Pe an. La amiază a şi acceptat.

joi, 17 ianuarie 2013

Kim Ki Duk, sihăstrie

Arirang nu este un film. Nu e nici măcar un documentar sau dramă. Printre altele, e un 'joc'. Unul real, de-a regizorul şi actorul, în care Kim Ki Duk se dedublează rămânând el însuşi, luându-şi interviuri, cântând doine coreene în lacrimi, spovedindu-se. 

Traumatizat după un grav accident petrecut în timp ce filma 'Dream' şi în care una din protagonistele filmului - ce avea să joace o scenă în care aceasta trebuia să se sinucidă - era să moară, Kim Ki Duk, după părerea mea cel mai bun regizor al momentului, alege să se retragă pentru câţiva ani undeva pe culmile dealurilor Arirang, într-o izolare completă, fără acces la lume şi înconjurat de singurele lucruri ce i-au rămas fidele toată viaţa: camerele de filmat.

Trăind cu spaima de a nu mai fi în stare să facă un film, dar şi cu infinitul dor de a-l face, de unde şi izbucnirile din Arirang 'Ready? Action!', 'fie el şi anost', Kim Ki Duk, mantat în acelaşi timp de toate trofeele ce l-au făcut celebru la cele mai prestigioase festivaluri de film din lume (Cannes, Venezia, Berlin), dar fără a câştiga vreunul, pur şi simplu aprinde camera şi se pune, de data asta, în faţa ei.
Sursa: Arirang

Acesta îşi rezumă întreaga viaţă într-un singur cuvânt: singurătate. În ciuda câştigării a zeci de premii internaţionale, mii de fani şi a câtorva prieteni, regizorul are un singur amic pe care îl şi alege protagonist în 'Address Unknown', în realitate un fiu de fost soldat american eşuat pe meleaguri sud-coreene.

Însă ceea ce îl face să sufere mai mult nu e lipsa anumitor trofee din raftul improvizat într-un cort de două persoane, ci faptul de a fi trădat. De exemplu, regizorul - ca mulţi alţi foşti colaboratori - singurului film căruia, apropo, cultura mea cinematografică i-a dat nota 10, Jang-Hong Juhn (filmul Poongsan), l-a părăsit pe Kim Ki Duk imediat după ce acesta a cunoscut un succes unic cu producţia respectivă, înăbuşită de viziuni kimkidukiene. 

Puterea de a ierta îl face şi mai puternic pe Kim Ki Duk, sud-coreeanul care are 15 filme care epuizează tot la o vârstă la care alţi regizori de-abia se declară mulţumiţi de 2-3 producţii proprii, şi care e în stare acum să renunţe la 20-30 de colaboratori pentru a face un film de unul singur, cum a mai şi făcut de altfel (acesta chiar poate fi văzut dând indicaţii din scaunul de regizor, filmând şi chiar pictând şi cosmetizând faţa unui actor). Un Artist complet care îşi iubeşte - era să zic meseria - vocaţia, conturul, instinctul de a pune camera pe viaţă. 

Arirang nu este un film, de aceea nu trebuia recunoscut şi premiat la Cannes, ci 'altundeva'.

'Ready? Action!'

duminică, 13 ianuarie 2013

Cluj-Napoca, pedeapsa capitală europeană



Nu există aproape niciun motiv pentru care Clujul să fie ales capitală a orice, mai puţin a Transilvaniei. Proaspăt ales centru european al tineretului, Cluj-Napoca va încerca, în 2015, să îi impresioneze pe toţi acei italieni, francezi şi nemţi care nu au avut încă ocazia să…

Pornind de la infrastructură şi sfârşind cu lipsa evenimentelor de anvergură internaţională, Clujul nu suflă nici măcar în ceafa fostelor capitale ale tineretului: Braga, Torino, Anvers. Un oraş prăfuit, pe alocuri jegos, fără trotuare, mult prea gălăgios, fără centre închise maşinilor, şi - ca în cazul multor oraşe din România, dacă nu chiar în toate - fără piste de biciclete (nu folosesc, dar sunt mulţi care o fac şi ar face-o dacă ar avea pe unde merge), decât improvizate, nu are cum să intre în respectivul careu de aşi.

Singurele ‘răgete’ de civilizaţie le reprezintă cele 5 autobuze electrice ce nu au fost încă achiziţionate şi care sunt aşteptate cred să tracteze 'cutiile' comuniste care încă se târăsc prin praful autohton, plus un stadion care găzduieşte mai mult conferinţe de afaceri şi diferite festivaluri decât meciurile de fotbal ale unei echipe anonime.

Simpla amăgire cum că Clujul ar merita să facă parte din același pliant cu orașele menționate mai sus măcar din perspectiva organizării anuale a unui festival de film internațional este prea puțin. Mai mult, vă spun, astfel, că fiecare ediție TIFF începe cu un mesaj entuziasmant și triumfător, și se încheie cu o oarecare lipsă de perspectivă și nesiguranță a viitoarei ediții.

Ce e - vorba vine - bun totuşi în toate astea? Faptul că noi, românii, doar sub presiunea unei nominalizări, integrări încercăm să ne punem la punct, acesta fiind și motivul pentru care prea puţinele iniţiative proprii nu sunt cunoscute nicăieri ‘afară’.

duminică, 6 ianuarie 2013

'Amour'

In 'Amour', Michael Haneke alege să redea părţile dure, reci, responsabile a unei relaţii de dragoste, ceea ce mulţi regizori din ziua de azi refuză pe motive comerciale (sau nu pot) s-o facă.

Aşadar, pentru cei care se aşteaptă să vizioneze un film călduţ, umed, ba chiar controversat, expectanţele vor sfârşi într-o semi decepţie, în cel mai bun caz. Filmul pune accentul nu atât pe responsabilitatea de a iubi, ci şi pe cea de a fi iubit. Georges (Jean-Louis Trintignant), soţul lui Anne (Emmanuelle Riva), asumă toate rolurile de soţ, bărbat, infirmier, învins faţă de o soţie care incearcă din răsputeri să mai imite o părere de demnitate în faţa unei boli galopante.

Anne, fostă profesoară de pian, se zbate între viaţă şi moarte, răsfoind poze din tinereţe pe melodii celebre fredonate în gând şi învie în momentul în care un fost elev de-al ei, actualmente celebru, îi vizitează pe cei doi, interpretându-le la sfârşitul întâlnirii piesa favorită a Annei şi pe care el ştia s-o cânte cel mai bine, la rugămintea acesteia.

Refuzul, aş zice instinctul, Annei de a asuma boala coincide cu refuzul de a fi ajutată, lucru ce îl pune pe Georges în situaţia de a fi umilit, scuipat, batjocorit, în timp ce încearcă să îşi hrănească consoarta imobilizată deja la pat. În film nu se râde, însă unele scene îţi pot smulge un zâmbet scurt şi vinovat, provocat de handicapurile Annei.

Filmul capătă şi un contur foarte cinic atunci când fiica celor doi, Eva (Isabelle Huppert), speculează momentul decisiv prin care trece mama sa, încercând să obţină parte din averea acesteia. În final, Georges recurge la un gest extrem, dar şi salvator, în faţa chinurilor soţiei sale.

'Amour' începe cu sfârşitul, ceea ce aduce aminte de filmele puzzle ale lui A. G. Inarritu.

marți, 1 ianuarie 2013

Fuck a book, pardon: facebook!

„Criza m-a împins să îmi deschid și eu un cont de Facebank, pardon... Facebook. Nu, reformulez. Tocmai ce am fost obligat să îmi fac un cont de, cred că am mai zis, Facebook. Însă, odată creat și în scurt timp explorat, mi-am dat seama, printre altele, de faptul că într-o epocă a telecomunicațiilor numai comunicare nu există.

Ceea ce vreau să spun cu asta e că Facebookul este și va fi mereu o formă de a-ți expune întregii lumi biografia, afinitatea politică si sexuală, cea filozofică și cea sportivă, intimitatea. E un mod de a spune anumite lucruri despre tine anumitor prieteni mai vechi sau celor șase pe care ți-i vei face până mâine, după ce aceștia vor fi ajuns de la „facultă” sau de la primul job. Un fel de plajă privată în care ai senzația că cineva te vede doar atunci când privirile voastre se întâlnesc. Devii un copil care crede că, dacă îsi închide ochii, nimeni nu-l vede. Un ascet cunoscut de toată lumea.

Pe de altă parte, găsesc că prin a-ți crea un cont de Facebook îti poți permite să ții lumea, inclusiv prietenii, la o anumită distanță igienică, în sensul de 'nu mă întreba ce fac, îti spun eu'. Nu comunicăm între noi, dar postăm comentarii la adresa pozelor altor prieteni, filmulețe 'funny', țigani. E exact acelasi lucru ca și aplauzele (înregistrate) din comediile americane. Nu doar că te fac să râzi (din instinct) pavlovian, dar la finalul zilei chiar ai senzatia că ai râs, respectiv - întâlnit oameni. E șoptitul dracului, care tot timpul îți repetă că el nu există. Singurătatea - care îți spune că esti înconjurat de foarte mulți oameni.
Dan Perjovschi
E, în fine, un mediu ce îti permite să exiști si să nu exiști - concomitent; dar și unul care, în multe cazuri, te poate priva de rușine, lucru bun de altfel, pe care l-ai așteptat de mult timp: poți pune întrebări pe care în realitate nu ai fi în stare să le adresezi, aici nemaicontând dacă cutare ți-e prieten, adică cineva pe care ți-ai putea permite totuși să îl incomodezi la-o-adică cu anumite întrebări, sau că e cel cu care ajungi să te întâlnești pentru prima dată după un an de chat-uit. Apropo: 'Îl cunosc foarte puțin, deși de patru ani și ceva', ar putea fi o veritabilă replică a unui facebooker. Toți știu toate despre ceilalți, fără a observa că nu se cunosc. Banalitatea 'informație nu înseamnă cunoaștere', pusă în context facebook, poate stârni admirație. Deci ți-o poți afișa la rubrica Favorite quotes. Și fără s-o schimbi o lună, ceea ce, tot în același context, poate însemna mult. Majoritatea își schimbă poza zilnic. Chiar simți că timpul e o dimensiune

În afară de asta, de remarcat mai sunt și contrastele dintre gusturile muzicale și cele culinare, simpatiile față de anumiți actori, scriitori, baruri, personaje din desene animate. O ghenă care pe lângă mirosurile de pește mort și sobolan viu poate emite, pe alocuri, un alt fel de parfum. Bifând o carte celebră sau un autor celebru - de regulă mort - dai senzația (aparența) unei persoane căreia îi place să citească 'orice fel de literatură', să asculte 'orice fel de muzică', unul care are mai multe filme favorite etc. Toate pe motiv că e, pur si simplu, o fire deschisă, nicidecum una în criză de personalitate, capabilă să se risipească în orice banalitate la finalul căreia să se întrebe de ce e obosit/ă, deși 'nu am făcut nimic azi'.

Da, sunt de acord, poate să îți placă zacusca, slănina cu ceapă și Mozart. Dar nu Filocaliile, McEscher si filmele porno, căci astfel e ca și cum ți-ai trage-o cu cea găsită alaltăieri sau vineri pe profilul celui mai bun prieten sau al lui 'Omar Shukur Bacshish - student at the UBB University, European Cultures, born in Muenchen, age 25' cu icoanele întoarse pe pereți.”