Bucataria lui Cortazar bucătăria lui Cortazar: martie 2013 | Recenzii muzica, film si altele

Pagini

vineri, 29 martie 2013

Amuzamente

Periodic, și într-o formă comică unică, îmi revin în minte dedicațiile primite la sfîrșitul liceului pe spatele pozelor anumitor colegi și amici cu câte un colț de floare în gură sau proptit de un pom, lângă un tractor, sau direct amprentate în albumul ultimului an. 

Deși nu pot reda fidel forma dedicațiilor, vi le reproduc într-un mod spontat, fără a denatura însă contrastele care încă mă amuză:

"Se spune că anii de liceu sunt cei mai frumoși și că visele tinereții dispar în momentul părăsirii băncilor, însă puțini sunt cei care vor avea curajul să ia realitatea în piept și să o transforme în idealuri. Sunt sigură că vei reuși să faci toate astea indiferent de drumul pe care îl vei alege. A ta, Saveta Măgărușteanu Cimpoi."

"Nu voi uita niciodată felul în care ne enervai în pauze, fiind singurul pe care nu reușeai să îl enervezi. Ține-o tot așa în viață! Pancyu"

"Indiferent dacă drumurile noastre se vor mai întâlni sau nu, eu știi bine că îți doresc tot binele din lume și să nu te schimbi niciodată. Al tău, Fofo. Să nu mă uiți!"

"Știm că ăsta e doar un nou început, un început care sunt sigur că îl vei duce la bun sfărșit. R. F., Liceul Tehnic T. A., Pogăceaua, valea Grebenișu de Jos, profil Silvicultură și Industria de Prelucrare a Lemnului și Tutunului."


miercuri, 27 martie 2013

Poziția copilului

Film de doi bani, lipsit de originalitate și umplut cu multe scene prelungite până la plictis (mi-a adus aminte de "Polițist, adj."). De la decorul foarte slab până la o construcție lamentabilă a personajelor, totul în acest film mi s-a părut banal, previzibil, simplist, anost și plin de replici clișeistice. 

Nu mă pricep la detalii tehnice cinematografice, dar fiind obișnuit să văd destul de multe filme care se folosesc de imagine mai înainte de dialog (adică filme cinematografice), pretind că îmi pot da seama de un film făcut bine sau dimpotrivă. Camera mobilă, spre pildă, în filmul ăsta chiar m-a amețit de cap. Fiecare detaliu era focalizat din motive care încă îmi scapă, lăsând senzația unui film experimental, deși clar că nu se dorește a fi unul de gen. 

Cum aminteam mai sus, decorul, lumina, jocul prost pe alocuri plus anumite contraste vizavi de personalitatea și, de pildă, profesia personajelor au lăsat mult de dorit. Un exemplu în sensul acesta este felul în care arăta casa Corneliei (Luminița Gheorghiu), mama lui Barbu (Bogdan Dumitrache), și accesoriile pe care le purta aceasta (atenție, arhitect), detalii care nu mi s-au părut a fi în corelație cu gusturile unui arhitect de succes; la asta adăugându-se alte epatări și mult kitsch (involuntar).

...

Da, știu, filmul e menit să pună accentul doar pe relația, cică patologică, dintre mamă și fiu, dar asta nu înseamnă că în rest uiți că faci un film până la urmă. În plus, problema e că recurgând la replici simpliste, mură-n gură, pentru a dezlega o relație patologică și tocmai pentru o face accesibilă (și nicidecum din alt motiv, doar de frica de a nu fi înțeles) și ultimului bou n-aș zice că e soluția cea mai indicată, ba chiar din contră. 

Și totuși, poziția copilului a luat Ursul de Aur. Cunoscând deja foarte bine criteriile pentru care se premiază filmele, atât la Cannes, cât și aiurea, filiera pe care a venit premiul de la Berlin e privizibilă: două înjurături dure adresate de Barbu părinților plus un dialog ușor "licențios" între Cornelia și Carmen (Ilinca Goia). Ăsta e pariul meu.

P.S. A fost prima oară când nu m-am enervat că mai suna câte un telefon prin sală.

luni, 11 martie 2013

Intelequanticism

N-am sperat a-l dansa vreodată live pe Quantic, unul dintre puţinii DJ dispuşi să străbată africi, asii şi sud-americi pentru a prinde sunete, probabil cu ajutorul girafelor, dintre cele mai variate, ambientale, tribale, isterico-păsăreşti, ţipete şi plânsete de copii columbieni, pentru a le îndesa apoi între ritmuri drum'n'bass, trip-hop, downtempo ca să scoată un fel de muzică electronică erudită, de nesperat şi aşteptat la un astfel de gen. 


Alte recomandări: "Mishaps Happening" şi, desigur, "Time Is The Enemy".
Concertul ce s-a ţinut la Hotel Continental, un loc minunat uitat de autorităţi şi care învie strict ocazional.

sâmbătă, 9 martie 2013

A patra putoare în stat

Nu cred în dispariţia presei pe motive internautice şi de inflaţie informaţională. Presa, cel puţin în România, a încetat să mai fie presă nu doar din cauza unei nereprezentări obiective, echidistante sau unui dezinteres public faţă de informaţie şi lideri de opinie, ci din propria-i incapacitate de a-şi consolida şi proteja credibilitatea cu jurnalişti şi analize pertinente.

Incultura, impostura şi lipsa unei deontologii jurnalistice, şi nu mi-e frică aici de comiterea unor stereotipuri, sunt şi ele printre principalele cauze ce stau la baza dispariţiei presei. Că majoritatea publicului consumă informaţia parcurgând doar titlurile principale, fără a judeca, filtra şi compara (mai nou, aş zice chiar şi a o verifica) informaţia, nu trebuie să reprezinte nici el un factor care să împingă presa către o readaptare.

Presa trebuie să-şi urmeze propriul ei mers găsit în definiţiile ei, fără a ţine cont de nimic, nici măcar de pregătirea, educaţia audienţei. Iar că publicul cere sau aşteaptă de la Presă bârfe, detalii nesemnificative legate de personaje sau întâmplări nesemnificative, asta nu ar trebui să îi determine pe jurnalişti să considere o reaşezare a lucrurilor în direcţia asta.

Ce mă surprinde e faptul că deja foarte mulţi ziarişti se justifică, atunci când decid să publice o informaţie care nu are nicio legătură cu interesul public, prin faptul că asta cere publicul. Doar că interesul publicului nu echivalează cu interesul public. Interesul publicului poate fi reprezentat de cantitatea de fard pe care şi-o pune nu ştiu ce scursură pe faţă şi suferinţa vreunui fotbalist întors la prima dragoste care nu este fotbalul, iar interesul public poate viza o demisie a unui om de stat, un împrumut extern, etc.

Mai mult, nu am să înţeleg niciodată de ce tocmai jurnalişti de marcă, care au înfiinţat presa de după '90 se plâng de aceleaşi lucruri ca şi mine. Nu demult l-am auzit pe Marius Tucă (referindu-se la ediţia online a 'Jurnalului', care nu e atât de imaculată, fiind mantată de, era să zic ştiri, informaţii deocheate), dar şi pe C.T.P., respectiv doi jurnalişti TV de revistă a presei, acum ceva timp, spunând că nu se mai poate merge în direcţia asta, a compromisului. Păi, când spui lucrurile astea din poziţia de director de ziar încă tipărit, respectiv de redactor-şef online, ceva parcă se pierde. Înseamnă că deşi ai puterea s-o faci, să schimbi ceva în presă, anumite lucruri (interese materiale imediate, presiuni politice sau de altă natură) te împiedică. Asta îmi e tare suspect.

...

La fel şi cu multe canale de ştiri care încă strecoară printr-o numărare greşită a voturilor câte o vacanţă plictisitoare petrecută pe o insulă a cărei nume vedetele îndrăgostite ce o vizitează nu o ştiu. 

Dar pe lângă lipsa de cultură, semianalfabetismul nu e nicidecum un lucru rar întâlnit la jurnalişti. Şi aici martor îmi este experinţa - redusă, într-adevăr - pe care o am în presa atât scrisă, cât şi TV. Oameni care nu sunt în stare să sustragă ideea principală a unei conferinţe, redactarea stângace a unui text, gramatica suspectă şi nesigură, lipsa urechii, etc. sunt toate lucruri pe care nu vreau să le văd la oricine se revendică om de presă. 

P.S. Am înţeles că în străinătate nu e condamnabil ca un trust de presă sau o simplă publicaţie să servească un regim, să îi fie îngăduitor, fidel, partizan, adică să se revendice pe faţă fie de stânga, fie de dreapta. Dacă e aşa, renunţ să mai cred în presă, critica fiind detaliul primordial la care ţin atunci când o parcurg.