Bucataria lui Cortazar bucătăria lui Cortazar: noiembrie 2013 | Recenzii muzica, film si altele

Pagini

vineri, 22 noiembrie 2013

Vizite inopinate

există un motiv pentru care, atunci când nu servesc sau nu servesc cafeaua, printează ultimele informații apărute în presă, fără a le îndoi colțul, desigur, și fără a le păta marginile înainte de a printa alte foi noi cu aceleași informații calde precum cafeaua scăpată peste primele foi, ca funcționarii altei instituții, deși parte din aceeași instituție, că la ei și la noi nu există și nici nu va exista montesquieu, cât timp acesta nu este vărul nașului recepționerei de la intrarea în instituțe, dar mai ales cât timp acesta a rămas dator știe el cu ce, încă de pe vremea celorlalți, nu ăia, știe el mai bine care, nu e bine să știe toți, dar se înțelege de la sine, ce rost are să creăm alte probleme, să nu aibe altceva de făcut decât să citească acest blog care se leagă de dușmanii societății?

duminică, 17 noiembrie 2013

Dușmanii societății. Morala

Puține sunt criticile demne de luat în seamă aduse lumii și ideologiilor contemporane, iar lucrarea lui Paul Johnson, "Dușmanii societății", deși scrisă cu zeci de ani în urmă, este de o actualitate surprinzătoare. Adept al ideilor popperienie, ziaristul britanic refuză să încremenească în convingerile pur liberale, adăugând acestora un atribut destul de rar întâlnit în cinica epocă modernă, un detaliu care, pentru mulți pretinși liberali ai zilelor noastre, se află, în mod eronat, desigur, în antiteză cu principiul ideologic liberal, și anume morala.

Nu puțini sunt cei care asociază în mod spontan ideea de morală cumințeniei religioase, creștine, convinși fiind că o astfel de morală nu poate fi decât o piedică pentru tot ce înseamnă dezvoltarea unei societăți și că aceasta nu își are locul decât în discursurile teologice. Ori eseul, genial, după mintea mea, al unuia dintre puținii gânditori contemporani care nu au îmbătrânit prost, face dovada, printre altele, faptului că însăși morala poate sta la baza ideologiilor liberale. 

Amintesc aici unul dintre exemplele (extrem) apărute în carte care face referire la familia Crossley, familie ce conducea o întreprindere în Anglia secolului XVIII și care se ruga în fiecare noapte ca firma să fie binecuvântată pentru ca săracii care lucrau acolo "să aibă partea lor". Cu siguranță, nenumărați fanatici ai liberalismului dus la extrem (pentru care liberalismul înseamnă doar protejarea drepturilor, libertăților și proprietății individuale și atât) s-ar simți indignați ca un asemenea scenariu să poată avea loc în actuala eră cinică în care trăim. 

Mai mult, morala sau, mai bine zis, lipsa acesteia a produs repercusiuni de tristă amintire chiar recent, în timpul celui de-al doilea război mondial. Exemplul pe care insistă Paul Johnson este cât se poate de reprezentativ, acesta amintind ultimele cuvinte ale lui Einstein care, spre sfârșitul vieții, și-a exprimat regretul de a nu fi rămas un simplu ceasornicar, întristat fiind de efectele bombei atomice. 

La fel este prezentat și cazul lui Edward Teller, care și-a trăit ultima perioadă a vieții renegându-și toată contribuția adusă bombei cu hidrogen. Ca o paranteză, asta mă duce instant cu gândul formularea lui Orhan Pamuk care, în Fortăreața Albă, scrie: "Aceasta nu însemna că în ea, în mașinărie, nu stăruia ceva rău, diavolesc. Iată, așa se întâmpla cu toate geniile!"  

...

Desigur, cartea nu oferă soluții (sau le oferă prin omisiune), așa cum și era de așteptat, însă vine cu un îndreptar, un Deuteronom, mai exact, care la o primă vedere pare idealist, dar care nu face altceva decât să atragă atenția asupra acelor dușmani ai societății care au reușit să o destabilizeze de-a lungul timpului, dar care nu vor conteni să se manifeste și pe viitor, într-o formă sau alta. 

Doar că acești dușmani pot fi tocmai acele pârghii care pot aduce, în același timp, și o mai bună dezvoltare a societății, un grad mai mare de civilizație a acesteia, dar care folosite într-un mod eronat, pot genera catastrofe naturale, greve, foamete, crize și chiar ruinarea unei societăți. Dintre aceste pârghii sunt amintite știința, arta, educația.

Lăsate libere, ele nu pot aduce decât beneficii societății; incluse într-un plan ideologic, așa cum au încercat marxiștii, nu pot fi decât dăunătoare. Singurele presiuni dezirabile care ar trebui să planeze asupra acestor piloni și reprezentanților săi sunt cea a bunului-simț și a moralei, cu condiția ca aceste presiuni să nu vină dinafară (din pretinse instituții sau instanțe morale oficiale), ci să fie lăsate să se manifeste liber asupra fiecărui om de știință, artist, cercetător ș.a.m.d.

duminică, 3 noiembrie 2013

Imponderabila

O spun direct, asumându-mi tot entuziasmul de moment: Simona Halep este fără îndoială cea mai în formă jucătoare de tenis din circuitul WTA. Proaspăt câștigătoare a Turneului Campioanelor de la Sofia și aflată într-o ascensiune aproape exponențială de la începutul sezonului, Halep este gata să atace 'podiumul' WTA în sezonul următor, după părerea mea, aproape fără nicio condiție, exceptând cele inerente.


Urmăresc tenisul, cel puțin pe cel masculin, de vreo 15 ani, însă niciodată sau rareori mi-a fost dat să văd crosuri în forță, atât pe forehand, cât și pe rever, lovite constant și menite să mărească dimensiunile în lat ale terenului cu vreo 5 metri. Doar la Nadal am mai văzut astfel de lovituri care nu-ți dau nicio șansă, decât cea de a 'bărbieri' mingea, de a te încălzi mai bine sau de a sparge câte un ghiveci cu flori de pe marginea terenului și de a schimba racheta, după caz. 

Cel puțin în momentul de față, Halep nu este altceva decât o centripetă a concentrației reci marca Federer, a unei forțe de revenire marca Djokovic, dar și a unui topsin marca Nadal, centripetă antrenată de un talent marcă proprie. 

Îmi vine să spun că singurul detaliu ce pare a fi românesc în jocul lui Halep este exteriorizarea, însă nu exteriorizarea ce poate fi observată la jucătorii de fotbal români care, în urma unor astfel de reacții, te asigură de un final dezastruos. Nu, spun pare deoarece aceleași reacții le are însuși Andy Murray care, deși argumentează exagerat de mult în timpul meciului, fie cu el însuși, cu antrenorul, iubita sau cu mama sa, este capabil să revină de la două seturi cedate la un final fericit, așa cum a făcut-o chiar Simona în finala de la Sofia.

Așadar, nu știu exact din ce aluat este făcută această 'imponderabilă' numită Halep, însă cu siguranță va stârni coșmaruri pentru oponentele de top ale circuitului, cel puțin în următoarele 2-3 sezoane.

P.S. Încă suport să îmi intre în cadru câte un Ilie Năstase sau câte o mustață mereu anostă, dar chiar să îți bagi capul, tu ministru al Tineretului, Nicolae Bănicioiu, ei, asta chiar n-o pot tolera.