Bucataria lui Cortazar bucătăria lui Cortazar: ianuarie 2014 | Recenzii muzica, film si altele

Pagini

joi, 30 ianuarie 2014

Orificiul Poștal

Dau să intru, însă fumul dens de țigară și mirosul izbitor de cafea mă împing un pas înapoi pentru a citi pe ușă dacă nu cumva s-a deschis vreun club între timp. Pe ușă nu scria nimic, deci tot Poșta trebuia să fie. Cu coada ochiului apuc să întrezăresc figurile familiale ale celor două funționare, fapt ce îmi confirmă că, într-adevăr, nimic nu s-a schimbat în ultima săptămână.

- Bună ziua, aș dori să ridic un colet, doar că nu e pe numele meu, bănuiesc că se poate, fuseseră primele mele cuvinte ale zilei de miercuri.

- Să-mi dați, vă rog, buletinul, replică calmă funționara, pregătindu-se să servească primul client sosit fix la ora deschiderii ghișeului, după băbuța care tocmai ce ieșise pe ușă cu pensia pe două zile.

- Vi-l dau, însă coletul nu e pe numele meu.

- Dar pe al cui e?

- Pe al persoanei cu care locuiesc. Oricum, puteți verifica adresele destinatarului de pe colet și cea de pe flotantul meu, care coincid.

- Da, dar nu se poate. Să vină persoana sau să vă prezentați dumneavoastră cu buletinul persoanei respective, altfel nu vi-l pot da, să știți. Între timp, venise și cea de-a doua funționară din spatele depozitului, iritată că nu găsise un lucru oarecare.

- Păi, am mai fost la dumneavoastră și l-am putut ridica cu buleti...

- Pssssșșt! se repeziră ambele la mine. E șfchll aici.

- Poftiți? ridicai eu sprânceana cu voce tare.

- Șeful, șe-ful. E șeful aici, avem control, mă lămuriseră funționarele în șoaptă. Îmi pare rău, dar nu vi-l putem da fără buletinul destinatarului, ridică funționara tonul peste umăr șefului aflat în spatele depozitului.

- A, păi atunci revin mâine, continuasem eu sceneta dedicată aceluiași șef.

- Îl căutăm și vi-l dăm dacă îl găsim, numai să nu ne prindă șeful fără buletinul destinatarului. Pe ce nume ați spus că e? continuase scenariul aproape mut.

- F. R., șopti eu.

- Merg să îl caut, spuse cea de-a doua funționară cu calmul unei zile obișnuite.

Câteva rafturi din depozit puteau fi observate chiar din fața ghișeului, lucru ce mi-a permis s-o ghidez pe funcționară, imitând elefantul precum Toma Caragiu în 'N-am găsit altă rimă', chiar în același mod, pentru ca funționara să nu fie prinsă în flagrant predând un colet fără buletinul destinatarului, iar eu să nu plec după jumătate de oră incapabil să rezolv același lucru pe care îl mai rezolvasem de nenumărate ori în trei minute, la același oficiu.

În cele din urmă, am reușit să ridic coletul pentru care miza devenise exponențială, lăsând în drumul spre ușa anonimă aceeași ceață toxică și câteva șoapte amabile.

duminică, 26 ianuarie 2014

Barcelona

Barcelona este cel mai frumos loc în care n-aș putea locui, după Venezia. Dar n-am vizitat încă Parisul. Fiecare dintre noi avem tendința de a atribui unui loc pe care dorim să-l vizităm calități pe care locul respectiv s-ar putea să nu le aibă și, deci, să ne înșele expectanțele. În afară de amprentele lăsate de Gaudi, recunosc că naivitățile și prejudecățile personale au luat locul realității, în sensul că mă așteptam să îmi placă mai mult în probabil cel mai cosmopolit port al Mediteranei.

Dintotdeauna am perceput Casa Batllo ca fiind cea mai de preț bijuterie arhitecturală pe care o poate purta un oraș la gât. Și aici nu m-am înșelat. Cât despre Sagrada Familia, nu am mai întâlnit niciodată un apetit atât de 'inconștient' față de detaliu. Și, din câte știu, Gaudi nu a apucat să-și termine capodopera.


sagrada-familla-barcelonacasa-batllo-barcelona





Vă mai spun că nu am dat peste niciun obiect care să scape esteticului. Fiecare coș de gunoi, colț de stradă, gură de canal, gard metalic, lucruri pe care, de regulă, designul nu le poate stăpâni, arătau ca adevărate obiecte de artă.

În rest, cotidianul, strada are multe trăsături comune celorlalte orașe europene în care am călcat, trăsături pe care nu le-am putut tolera niciodată, dar, culmea, pe care nu le-am întâlnit în România, decât în piețe. Cel mai reprezentativ exemplu este cel legat de hărțuirea condescendentă a tuturor pakistanezilor, asiaticilor, in genere, dar și a europenilor despre care nu știu exact dacă au preluat de la primii astfel de gesturi sau le-au inoculat acestora, anume hărțuirea din fața restaurantelor.

Cum trăgeam puțin cu ochiul asupra meniului din stradă, cum ieșeau câte doi-trei indivizi cu meniul în mână să îți prezinte același lucru dar cu o insistență patologică. Și dacă pot trece peste asta, nu mă pot obișnui, în schimb, cu ideea că paella pe care urmează s-o comand e autentică, are toate ingredientele hispanice necesare, cât timp e gătită de un pakistanez.

joi, 2 ianuarie 2014

Neujahrskonzert

Dacă anul trecut Franz Welser Möst arunca cu ursuleți de pluș în orchestră, anul acesta Daniel Barenboim, mai puțin infantil, a ales să împartă săruturi femeilor din aceeași orhestră vieneză, să felicite instrumentiștii personal, respectiv să culeagă arcușuri și trompete chiar în timpul Marșului lui Radetzky, pe care a refuzat să-l dirijeze, intervenind doar la aplauzele publicului care, precum în fiecare an, țin ritmul lucrării compuse de Johann Strauss 'vater'.

Surprizele au venit chiar și din partea publicului care, într-un mod sfidător, dar îngăduit, a întrerupt orchestra imediat după primele acorduri ale valsului An der shonen blauen Donau, pentru a i se face urarea de an nou din partea acesteia și a dirijorului. 

An der shonen blauen Donau avea să înceapă cu frisoane de vioară și să se termine cu trei piruete succesive ale partenerei și o plecăciune a cuplului în fața muzicii, din păcate pe fundalul blițului nimphoneului vreunui manager încremenit în poziția în care, probabil, și venise, precum restul japonezilor imposibil de mântuit pe astfel de meleaguri ale muzicii.

Cu Marșul Egiptean poți cuceri teritorii doar intonându-l.