Bucataria lui Cortazar bucătăria lui Cortazar: iunie 2014 | Recenzii muzica, film si altele

Pagini

duminică, 15 iunie 2014

Stupul

Telecabina din Bușteni. Timp de așteptare, ați ghicit, 3 ore. La coadă 4 autocare cu copii, familii sosite cu tot cu vecinii de bloc, sute de absolvenți ai limbii române oral, niciun străin, desigur, și noi. Noi cei 8, un grup ce ne-am format în mai puțin de zece minute, din suduire în suduire.

Personajele: un cuplu foarte citit, ce cunoștea istoria României ca nimeni altcineva. Fețele aduceau a Vlad, respectiv Elena. Un alt cuplu din Buzău, Cătălin și Mirela. Două femei între două vârste, venite din București, via Clăbucet, Bran, Sinaia și tot platoul Bucegi: Alina și Andra. În fine, noi.

- Vai, de știam că trebuie să așteptăm atât, aș fi lăsat Babele și Sfinxul pe ultima zi din viață. 
- Rezistă acuma, căci nu am numărul de la servicii funerare.
Temperatura era de vreo 65 de grade, resimțită la 2 metri, umbră și tensiune arterială 200 cu 300.  
- Măcar ultima urcare s-o prindem, să nu fi stat degeaba.
- Tot nu înțeleg cum au pus ăștia orarul ăsta, de la 8 la 3. Na, poate nu vor bani.

- Da, dar știați că de la 6 dimineața se face coadă? Făceam cunoștință cu Alina, care-și transformase un pliant în evantai, purta ochelari de bondar ce-i masca toată fața și balerini. 
- Madame! Madame! Vino fă acilea să merg să-mi iau o apă.
Madame era Andra, care a stat tot timpul pe bordură și în afară de câteva strâmbături la adresa ordinelor Alinei... Era atât de absentă încât o suspectasem la un moment dat pe Alina că vorbește cu gardul.
- Mergeți liniștită că vă ținem noi locul, mă oferii eu.
- Nu, las-o să vină, că azi toată ziua a stat jos, îmi spuse Alina, cu un ton de colonel.
- Păi așa, mai bine trimiteți-o pe ea, riscam eu.

- 7 - 6 pentru Halep! Moment în care învii.
- Ce e, ce s-a-ntâmplat? Alinei nu-i scapă nicio brioșă, pardon, breșă conversațională.
- Halep, a egalat Halep.
 - ...și, iacă, se face fata cu încă un milion, îmi continuase ea ideea, asemenea comentatorilor de la Sport.ro, care transformă totul în bani: "Și iată și cele 200 de milioane de euro de care vă vorbeam, stimați telespectatori, ieșite acum la încălzire." Joacă cu Sharapova, nu? Aia ce urlă ca disperata. Oare așa face și în pat când e cu ăla, cum îl cheamă?
- Nu știu despre cine vorbiți.
- Ăla, miliardarul ăla rus ce e mai mic decât ea. În fine. Auzi, dar vă dați seama cum ar face ea cu Nadal în pat? Și începuse să imite.

Într-un gest disperat, încerc să îmi întorc privirea, făcând în continuare nimic. Mă lovesc în schimb de o întrebare scurtă, pe rever:
- Stați de mult timp? Cătălin nu-și dăduse seama că stăm tot de jumătate de oră la coadă, din moment ce a fost mereu în spatele nostru.
- Întreabă-te cât 'om mai sta, preluase Alina discuția. Ați văzut dacă o punem pe Udrea la Turism? Gagica a tras un telescaun pe nu știu unde și noi stăm aici 3 ore, dacă nu 4, asta v-o garantez.
- Asta așa e, 240 de minute. Cătălin nu are idei, lucrează mult, dar face transformări matematice pe loc.
- O singură dată am fost la Babele, acum 14 ani, nimic nu s-a schimbat, mă, nimic, oftez eu.
- Ce să-i faci?... Viața. 5112 zile. Numai să și apucăm să coborâm, că ultima telecabină coboră la 4.
- Dormim acolo, ce are? îl liniștise Alina.
- Dormim, numai să ne permitem.
- Păi, ce? Ai plecat fără bani de-acas'? Stai acasă mă frate dacă n-ai bani. Auzi tu, să pleci fără bani. Stai acasă, între blocurile din București. Stai liniștit pe balcon, bei o poșircă de vin și, ia, te uiți la televizor la ăștia ce stăm la coadă.

- Eh, lăsați, avem alte motive să fim mândri că suntem români, apăruse Vlad. Vlad trăiește în Anglia și nu știe că aici lucrurile încă arată în ultimul hal. E plecat demult, dar știe câteva nume care-l fac în continuare mândru de țara pe care a părăsit-o cu ani în urmă, de bine ce-i era: Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Dem Rădulescu, George Litarczek, Aurel Vlaicu, părinți ai medicinei, directorul de vânzări de la Rolls Royce și un grup de ingineri de la Airbus.

- Eu sunt Toma Necredinciosul, nu am crezut până nu m-am apucat să citesc. Sunt foarte mândru că sunt român. Încet-încet, devenise un fel de Dan Puric.
Recunosc că, pentru cinci minute, mândria luase locul rușinii. Dar mi-am revenit când mi-am dat seama că Cioran, Brâncuși și toți pictorii lumii s-au dus să facă artă la Paris, nu la Reșița.

Nu după mult timp, pe Vlad îl mai ascultaseră doar Cătălin, care era vizibil fermecat, uitând pentru mult timp și de Mirela, ce stătea prelinsă pe umărul drept, Elena, care obținuse privilegiul de a-l completa atunci când acesta ezita în ce zi a săptămânii căzuse Constantinopolul sau avionul lui Aurel Vlaicu, și încă o doamnă la vreo 60 de ani, venită singură și care nu ar fi urcat cu telecabina dacă nu s-ar fi alăturat unui grup pentru a-i da încredere.

Mi-am permis sau, mai bine zis, mi-a permis să îl completez pe alocuri cu câte un detaliu nesemnificativ, cum ar fi numele Țării Galilor (Wales), care vine de la Valahia, respectiv că Airbus construiește avioane la Toulouse.

La fiecare metru avansat, Vlad promitea că ăsta e ultimul lucru pe care-l mai zice. A repetat asta timp de încă 100 de metri.

- Dați-mi și mie 1 leu că n-am ce să mănânc. Domnul să vă dea sănătate. Ajutați și voi un om sărman, vă rog, ajutați și voi un om sărman.
- Auăleo, voi mai lipseați, mă. Valea de-aici, valea că sunteți peste tot, futu'... că acuma îți zic și două! Peste tot îi văd pe ăștia, mă, peste tot. Londra, Paris, Viena, Roma, peste tot i-am văzut, nu-i mai suport, mă, trasase Alina harta țiganilor în Europa.
Cerșetorul terminase coada și revenise.
- Domnul să vă dea sănăt...
- N-auzi, mă? Valea de aici că ne-ați făcut destul de râs prin Europa. De când stai aici?
- De azi dimineață, aveți milă. Vă rog, doamnă, dați-mi și mie un leu că n-am ce mânca.
- De azi dimineață!? Na, să nu te mai prind pe aici. Da' rezistenți mai sunteți mă, futu-v-aș undeva să vă fut. Valea!

Alina s-a despărțit de un polițist pentru că nu a avut bani să meargă cu ea în Veneția și la Colmar, în Alsacia.

miercuri, 4 iunie 2014

Peștele și Pisica

Alături de Anand Gandhi, Shahram Mokri, regizorul filmului "Peștele și Pisica", are tot talentul și inteligența de a deveni unul dintre cei mai mari regizori din noua generație. Am fost un mare fan al cinematografiei nordice, scandivane, însă dacă e să judec după calitatea acesteia din ultimii 2 ani, încep să mă îndoiesc de ea, gusturile mutându-mi-se către Iran, Turcia, India; Asia în general, și asta mulțumită unor filme precum Taste of Cherry, Corabia lui Tezeu, Uzak, A Separation, Peștele și Pisica, etc.

Dar să revin la cel mai bun film al TIFF 2014 care cu siguranță va câștiga ediția de anul acesta. 

Pe scurt: Închipuiți-vă un desen de Mc Escher prinzând viață și ridicat la putere cinematografică. Un desen care nu are un prim plan anume și care crează iluzii optice în buclă. Un film foarte inteligent care îți dă senzația că replicile se repetă, doar că ele se reiau pentru a continua cu o altă perspectivă față de cea cu care s-au terminat inițial. Un film în are acțiunile nu sunt prezentate explicit, ci doar finalitatea lor, printr-un mic detaliu pe care, dacă nu îl observi, ratezi tot. (A nu se confunda, totuși, cu filmele puzzle ale lui Inarritu.) 

Peștele și Pisica nu poate fi difuzat în sălile de cinematograf iraniene, unde intră doar filmele de propagandă, crimele asupra intelectualilor fiind la ordinea zilei, după spusele lui Shahram Mokri. 

A, da, filmul este realizat într-un singur cadru!!