Bucataria lui Cortazar bucătăria lui Cortazar: ianuarie 2015 | Recenzii muzica, film si altele

Pagini

vineri, 9 ianuarie 2015

Liberté


D. P.

Adunarea sunt eu

Râsu-plânsu. Credeam că astea se întâmplau doar pe vremea lui Băsescu... 
Asta se numește atentat la libertatea de exprimare. Articolul întreg aici


joi, 8 ianuarie 2015

Je ne suis pas Charlie

Nu spun că gestul împușcării jurnaliștilor parizieni poate fi validată în vreun fel, dar nici nu pot să trec ușor peste manipularea excesivă a presei.

Să nu confundăm libertatea de expresie cu libertinajul de expresie. Sunt lucruri de care nu îți poți bate joc: mamă, credință, iubit, profesie, în general de valori. Ori cei de la Charlie Hebdo tocmai asta au făcut, în ciuda recomandărilor venite din partea lui Hollande, respectiv din partea ministerului de interne. Ziarul a continuat să publice caricaturi dintre cele mai ridicole, care - apropo - nu știu cui i-ar stârni râsul.

CTP, în puținele momente când mai gândește limpede, are dreptate când aduce vorba de conduită, respectiv responsabilitatea libertății de exprimare, amintind episodul cu Băsescu. Până la urmă deontologia își are locul ei bine meritat în orice profesie. Că PAH a folosit acest moment pentru a delira despre cum obișnuia să conducă Cristian Tudor Popescu redacțiile pe vremea Adevărului, nu face decât subiectul unui delir. (Într-adevăr, sub aripa bucătarului șef Dinescu, care a făcut o avere din poezie, e mai bine. În fine, trecem peste.)

Ce mă deranjează cel mai tare în tot acest scenariu e folosirea deplasată, nepotrivită a "libertății de expresie". A atenta la această libertate presupune imixtiunea, presiunea statului prin organele/instituțiile acestuia asupra presei în general. Doar că aici nu e vorba de așa ceva. Ziariștii nu sunt victimile vreunui atentat la libertatea de expresie, ci victimele unor indivizi care iau în nume personal caricaturile cu pricina.

Da, Hollande a avut tot dreptul să recomande publicației încetarea unor astfel de glume proaste, dar nu să interzică publicația, căci de-abia atunci am fi putut vorbi de îngrădirea libertății de exprimare.  

Ziariștii de la Charlie nici măcar atei nu sunt, căci dacă ar fi fost nu le-ar fi stat gândul la astfel de inepții. Bineînțeles că printr-o astfel de serie și-au dorit creșterea tirajului/profitului, cum spuneam, acest lucru neavând nici cea mai mică legătură cu umorul, ci - până la urmă - cu omorul. Deci, i-aș considera pe astfel de ziariști mai degrabă antitei, nu atei.

Deja apar suspiciuni legate de un posibil scenariu conspiraționist, conform cărora acest eveniment va fi folosit drept argument pentru susținerea implementării legii Big Brother, ceea ce chiar ar atenta la libertatea în general a individului. Cum? Foarte simplu, la baza contra-argumentului stând un principiu fundamental, liberal: dreptul individului primează interesului național. Altfel spus, nu poți lua din libertățile omului, câte or mai fi rămas, folosind drept pretext pentru acest gest securitatea națională. Pur și simplu, nu se poate, deși englezii fac asta fără nicio jenă, ba multora chiar le place, se simt (mai) în siguranță. Să ne întoarcem la comunism atunci, zic. 

Mai aud pe unii că vorbesc de fanatism. Dar la fel de bine putem vorbi de fanatism afectiv, fotbalistic, profesional, ba chiar - de ce nu - și despre fanatici ai așa-zise libertăți (insist pe libertinaj). Cumva, în numele ei orice e permis, inclusiv batjocura. Abia aștept pe această cale să văd coperți cu soțiile și mamele unor astfel de jurnaliști făcând sex oral cu nepoții lor. Ce, nu se cuvine, nu se cheamă libertate? Atunci îmi cer scuze. 

În sfârșit, de ce să vă mint, nu m-am putut inflama la auzul știrii. Zilnic, în minele de aur din Africa mor oameni cu sutele, fără să văd pe nimeni vărsând un pahar cu apă în numele lor. În schimb, băieții deștepți își iau aurul. Să nu mai vorbim de nivelul de exploatare din Asia dus de companiile occidentale, nivel ce duce și el la moartea altor câțiva oameni în mod regulat. Dar morții lor nu sunt egali cu morții noștri.